Despre o minunată colecţie de bijuterii: Augustin
Cupşa, Profesorul Bumb şi macii suedezi
Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2011
Pe Augustin Cupşa l-am cunoscut în mediul virtual
înainte să aflu că e scriitor. I-am văzut comentariul la o postare în care se
discutau ideile etologului Konrad Lorenz. Mi-a atras atenţia faptul că era
singurul care efectiv parea să-l fi citit pe Lorenz, cel putin Aşa zisul rău. Istoria naturală a agresiunii,
cartea la care se făcea referire. I-am cerut să-mi fie prieten virtual şi i-am
trimis în format electronic alte câteva cărţi, printre care şi King Solomon`s Ring (Inelul regelui Solomon)
a aceluiaşi Konrad Lorenz. Nu pot să spun că m-am mirat când Augustin a revenit
cu observaţii punctuale de mare acurateţe, sesizând anumite inconsistenţe ale argumentaţiei
lorenziene care evident că mie îmi scăpaseră, obligându-mă să reiau lectura, să
fiu (un cititor) mai atent, mai lucid şi mai responsabil. Augustin nu mi-a spus
nimic despre el dar am dedus mai mult că este medic şi că nu locuieşte în ţară.
Psihiatru, aveam să aflu mai târziu. Surprizele nu aveau să se oprească aici.
Tocmai când credeam că aflasem măcar datele de bază despre interesantul ins cu
un an mai mic decât mine, am dat de el într-un raft de librărie. Zgâindu-se la
mine de pe coperta unei cărţi: Profesorul
Bumb şi macii suedezi. Puţin Google search mi-a arătat nu numai că Augustin
scrie ci şi că este foarte apreciat de critică. Şi nu doar de cea literară: în
2006, a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu de scurt metraj la
Concursul Naţional de Scenarii HBO-TIFF. Romanul Perforatorii a obţinut Premiul pentru Proză la Concursul de
Manuscrise al Uniunii Scriitorilor şi premiul pentru Debut al Editurii Cartea
Românească. Mai mult, romanul s-a bucurat de primirea elogioasă a unor grei ai
literaturii noastre, precum Nora Iuga sau Ioan Groşan. Profesorul Bumb şi macii suedezi, volum de proze scurte, a primit
iarăşi, în 2011, Premiul pentru Manuscrise al Uniunii Scriitorilor. Aproape că
nu m-a mai mirat când Emil Brumaru l-a pomenit elogios pe pagina sa, spunând că
citise volumul “cu delicii”.
Nu auzisem niciodată despre Augustin Cupşa deşi nu
sunt un ignorant, nici măcar în materie de scriitori români recenţi. Lucrul s-a
întâmplat pentru că rar mi-a fost dat să văd un om mai discret şi mai reţinut
ca Augustin în privinţa propriului talent literar şi a realizărilor proprii. La
reproşul meu de a nu-mi fi spus că scrie, mi-a răspuns simplu că, dacă volumele
lui au valoare, atunci vor găsi singure calea către cititori. Ba mai mult, a
vrut să mă convingă să nu citesc volumul de proze scurte, pentru că acum nu-i mai
place (sic!). (Recunosc că scriu aceste rânduri cu o strângere de inimă,
simţindu-mă de parcă expun un prieten şi de parcă îi trădez încrederea. Iniţial,
mă gândisem să-i cer acceptul lui Augustin înainte de a publica acest articol. Dar probabil
că m-ar fi pus să renunţ la părţile cele mai bune şi mai interesante pentru
alţii. Iar eu cred că lumea trebuie să ştie cine este şi cum scrie Augustin Cupşa.
Aşa că mi-am asumat riscul de a se supăra pe mine).
Acum, câte ceva despre volum. Profesorul Bumb şi macii suedezi conţine cinci proze scurte, din
care prima dă titlul volumului. Fiecare povestire şi fiecare pagină este o
delectare. Plăcere de a scrie pe care Augustin Cupşa o predă fără rest
cititorului ca plăcere de a citi. La fiecare text, senzaţia de imersiune este
totală. Fiecare povestire este o poartă către o lume rotundă, o lume populată
de personaje banale, stranii, miniaturale sau urieşeşti, în orice caz o lume în
care îti place să locuieşti sau să fii voyeur vreme de câteva minute. Umorul se
dă cititorului în doze niţel prea mici pentru gustul meu dar atunci când apare,
el capătă accente superbe, enorme, rabelaisiene. Uneori, ca în scena urmăririi
unicului păstrăv din iaz din “Munţi de neon”, umorul este the rabbit hole către o altă lume, magică, suprarealistă,
zidită în prima. De altfel, în prozele din acest volum, întregul eşafodaj
realist este pândit mereu de posibilitatea propriei năruiri, este o realitate
mereu pe punctul de a sucomba în altceva decât ea. Ce scrie Augustin Cupşa este
despre realul cel mai concret fără a fi realism şi este despre irealul cel mai
vaporos fără a fi fictiv. Parcă autorul ar fi descoperit uşiţa către lumea din
lumea din poveste şi se mulţumeşte uneori s-o deschidă hoţeşte şi să pândească
vinovat. De asemenea, fiecare proză este învaluită de un aer nostalgic greu, de
un trecut la care se face aluzie mai mult decât să fie descris. Ca orice proză
substanţială, proza lui Augustin Cupşa este (şi) despre timp. Personal, am
vibrat cel mai mult la “Uşor cu metroul prin Bucureşti. Eva la mijloc”, o
povestire de asemenea despre dragoste şi timp, cu trei bătrâni încremeniţi în
bula indeciziei lor. Dar perla absolută a cărţii îmi pare a fi “Furtună într-un
singur cuvânt”, ultimul text, care este după părerea mea (aproape) perfect.
Finalul (prozei şi al volumului) este somptuos. Vă las să-l descoperiţi
singuri.
Am încheiat lectura cărţii lui Augustin Cupsa exact la
3.45 am. Şi am început aproape imediat Perforatorii.
Pentru că îmi sărise complet somnul.
Revin cât de curând cu o recenzie şi la acest volum.
Până atunci, citiţi-l cu încredere pe Augustin Cupşa. Plăcerea va fi cu totul a
voastră.