Trecutul e întotdeauna
cu un pas înaintea ta,
cel mai recent roman al lui Ciprian Măceşaru, ar putea fi caracterizat drept
încă una din producţiile minimaliste, insolite, intense şi uşor derutante
care-l caracterizează pe originalul scriitor. Romanul este greu de clasat,
putându-se revendica deopotrivă de la experimentele moderniste ale unui Mircea
Horia Simionescu, de la distopismul ironic al unui Groşan, dar şi de la optzecismul clasic al prozaicului
şi omului comun, de factură nedelciană. Cel mai probabil, câte puţin din toate
acestea se regăseşte în romanul lui Măceşaru. Dar, distilând toate aceste
experimente şi experienţe textuale (C.M. este nu doar un foarte bun scriitor,
ci şi un excelent şi foarte divers cititor), textul lui Măceşaru reuşeşte acea
simplitate stilistică şi savuroasă care este semnul unui talent autentic,
stăpân pe mijloacele sale. Este tonic, plin de viaţă, reconfortant, o adevărată
plăcere la lectură.
Romanul este format din mai multe frânturi de
poveşti care, aşa după cum s-a remarcat, pot funcţiona şi ca proze scurte de
sine stătătoare, de o concizie asiatică şi o forţă umoristică de factură
hrabaliană. Autorul are ambiţia să construiască un roman experimental, un fel
de cub Rubik care permite, prin fiecare din feţele transparente, o privire care
sondează către carnea unei lumi care ne este, fiecăruia dintre noi, pe cât de
familiară pe atât de străină. Fiecare personaj al anti-republicii Strâmbeni (episodul
constituirii republicii Strâmbeni este poate cel mai savuros şi mai necredibil
al romanului, avertizându-ne că defilăm pe fondul gros al iluziei) are un
familiar de rubedenie, este un anti-personaj pe care lumea reală n-ar trebui
să-l permită, dar pe care l-am intâlnit (vai!) atât de des printre noi în
ultimele trei decenii. Fiecare personaj al lui Măceşaru reuşeşte performanţa de
a fi un tip uman în sine (tipizarea este un procedeu folosit la limita abuzului
de către autor) şi, în acelaşi timp, o existenţă credibilă şi cu carnaţie.
Autorul nu sondează, romanul lui nu este unul de analiză sau de investigaţie
psihologică, mai degrabă portretizează şi tipizează la limita caricaturalului, oferindu-ne o galerie abnormă şi grotescă. Perindarea figurilor este o
defilare a tipurilor umane născute dintr-un timp out of joint, copii ai unei realităţi spectrale şi inconsistente, trecute
prin ochii unui postmodern dezabuzat şi nu ai unui Shakespeare. Realismul lui
Măceşaru este un fals realism, este mai degrabă un supra-realism al
dezarticulării, dezarticulare la care am ajuns prin intermediul unor paşi
miniaturali şi necesari. Din spatele păpuşilor diforme ale muzeului
Strâmbeniului pândeşte o viziune tragică a istoriei, văzută ca un mecanism
dez-umaniza(n)t şi ca o centrifugă a alienării. De aceea, romanul nu se putea
încheia decât cu episodul aneantizării micii localităţi, într-un mod (vai!)
atât de tipic pentru societatea românească post-decembristă, cu valurile de
pământ dislocate de excavatoarele unei exploatări miniere, acoperind cu uitare
şi insignifanţă viaţa acestei mici comunităţi derizorii. Crucea de pe cloptniţă
rezistă, cum îi stă bine unei comunităţi creştine, până la sfârşit. Dar,
pământul care îngroapă Strâmbeniul, nivelându-l şi îndreptându-l în cele din
urmă, nu reprezintă o crimă, ci mai degrabă o înmormântare. Pentru că, înainte
să fie răpusă de industrie şi de dinţii timpului, comunitatea Strâmbeniului
fusese măcinată de propria răutate şi inconsistenţă. Mai mult decât o simplă
colecţie de reportaje rurale, romanul lui Ciprian Măceşaru este o oglindă
nemiloasă a monstruozităţii noastre cotidiene, a fracturii istorice care ne-a
produs şi a premiselor noastre ontologice tulburi. Strâmbeniul este o comunitate
speculară, fascinantă, adictivă şi improbabilă, o lume care străluceşte
hipnotic, cu voluptate, minuţie, dar şi cu masochism, înainte să fie
aneantizată prin acel soi de mecanism impersonal care este arma milenară a
destinului.
Ciprian Măceşaru este un scriitor cu mijloace
de invidiat şi cu o înţelegere peste medie a literaturii. Personal, mi-aş dori
să-l văd mai răbdător şi mai puţin cazon cu personajele sale. Mi-aş dori să
utilizeze cu o mai mare parcimonie tehnicile riscante şi frustrarea continuă a
cititorului, nelăsat aproape niciodată să se înveţe cu binele narativ, înainte
de a-i fi propuse noi experienţe. Şi, de ce nu, să-l văd pe Ciprian Măceşaru
dând, data viitoare, un roman mai ambiţios, mai amplu, mai filosofic şi poate…
mai clasic. Talentul lui Măceşaru şi bucuria lui de a scrie promit lucruri
mari. Nu-i putem dori decât să-şi ajungă trecutul din urmă şi să-l depăşească
în mod firesc.