Editura Polirom, Iasi, 2002
Traducere: Virginia Baciu
O altă
carte aproape perfectă, de o frumuseţe amintind de graţia princiară a perlelor.
Am intrat greu în carte pentru că (aşa cred) am început-o înainte să mă
decantez după “Scrisorarul” lui Şişkin. Cartea m-a prins în cele din urmă în
farmecele ei şi mi-a impus inevitabil propriul ritm. O carte ce poate fi citită
în mai multe chei. Avem aici o scufundare în copilărie (cam în maniera “Poveştii
despre dragoste şi întuneric” a lui Amos Oz), un roman genealogic, un roman
despre ciocnirea civilizaţiilor, un roman care face inutilă şi stearpă orice
xenofobie în chiar rădăcina ei, un roman politic anti-totalitar şi nu în
ultimul rând o artă poetică. Dar, mai mult decât orice şi înainte de toate,
romanul lui Makine îmi pare o meditaţie despre timp, despre “celalălalt” timp, timpul
fără de trecere al eternităţii. Eternitatea lui Makine nu este eternitatea
moartă a ideilor platonice sau eternitatea cerului indiferent, ci este eternitatea
clipei, cristalizată în chiar trecrea ei, imortalizată ca un cadru fotografic.
Ca şi cum timpul s-ar comprima în anumite momente creând clipe privilegiate, distilate
de timp. Ca şi cum timpul s-ar putea strange şi încolaci atât de mult în el
însuşi până la a-şi depăşi cadrele, până la a sări în afara cercului propriei
umbre, până la a-şi anula trecerea.
“Iar pe
urmă, în seara aceea, am înţeles că nu anecdote trebuia să caut în lecturile
mele. Nici cuvinte aranjate frumos pe o pagină. Ci un lucru mult mai profund
şi, totodată, mult mai spontan: o pătrunzătoare armonie a celor văzute, care,
odată dezvăluită de către poet, devenea eternă. Fătă să ştiu să-I dau un nume,
asta aveam să urmăresc de acum încolo…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu