ANDREI MAKINE, PAMANTUL SI CERUL LUI JACQUES DORME

Editura Polirom, Iasi, 2004

Traducere: Dan Radu Stanescu

Scrisă la opt ani după “Testamentul francez”, “Pământul şi cerul lui Jacques Dorme” pare făcută în acelaşi creuzet, folosind aceleaşi tehnici, învăluind aceleaşi motive, amuşinând aceleaşi obsesii. Rusitatea şi francitatea întâlnindu-se în inima tânărului rus, fascinat de o franţuzoaică ajunsă accidental pe pământurile patriei lui şi rămasă aici în numele datoriei şi al iubirii. Universul totalitar încercat doar cu degetul, romanul rămânând însă în metafizic şi estetic mai mult decât în politic. Aceeaşi fabulă a ireductibilitătii lumilor despărţite de barierele limbii şi istoriei. In plus, avem însă o lucidă incursiune în logica internă a războiului, inexistentă în “Testament”. Războiul este exploatat mai mult metafizic, ca timp privilegiat în care lipsa fundamentală de sens a existenţei devine manifestă. Şi aceeaşi estetică a eternităţii intratemporale: eternitatea este reprezentată de toate clipele acelea distilate, încremenite, închise în ele însele, care transcend istoria şi istoriile deşi au venit din ea şi nu au sens decât în ea: mărgelele Alexandrei căzând pe podea în noaptea de dragoste printre bombele Stalingradului… Jacques Dorme sprijinindu-se pe aripa avionului său prăbuşit în timp ce noaptea eternă, noaptea cosmică învăluie munţii solitari ai Siberiei. …

“Pământul şi cerul lui Jacques Dorme” nu este cu siguranţă bijuteria care este “Testamentul francez” dar este o carte în care eu am intrat mai bine, care m-a învăluit plăcut vreme de trei zile. După două romane citite (continui cu celelalte), Makine îmi pare în primul rând un metafizican al timpului (în maniera lui Nabokov).

“Trupurile îşi opresc un moment zbuciumul îndrăgostit, respiraţiile îngheaţă şi deodată se contopesc din nou, se pierd în ritmul cadenţat de dorinţă, lasă mărgelele să alunece din şirag şi să numere clipele.  A trebuit să trăiesc ca să pot înţelege şi ploaia şi fericita oboseală de care se impregnau gesturile femeii care se ridica, se apropia de spărtură, rămânea învăluită în îmbrăţişarea caldă şi fluidă a furtunii. Să înţeleg încetineala cuvintelor care piereau în scurgerea zgomotoasă a ploii, să ghicesc că ceea ce era mai important era tocmai încetineala aceea şi nu sensul cuvintelor. Să înţeleg că vorbele acelea şterse, fericirea gesturilor lente, mireasma cireşului sălbatic amestecată cu aciditatea fulgerelor, toate aceste elemente, pe care nici o memorie nu le înregistra, formau o viaţă esenţială, cea pe care cei doi îndrăgostiţi o trăiseră cu adevărat…”